Ziduri

Ce-ar fi daca as lasa vodka, cele doua pahare folosite si pachetul de Rothmans mototolit pe masa?! Ce-ar fi daca nu le-as arunca si le-ar gasi aici?! Ce ar insemna o sticla de vodka, doua pahare si un pachet de Rothmans pe masa, din casa in care stam impreuna? Pentru mine nu inseamna nimic…nu in seara asta. Nu stiu ce…e gen ”What the fuck just happened here?!”

Beau iar! Singura iar! Nu mai inteleg nimic…langa fiecare femeie (oricat de frumoasa ar fi) exista un barbat care s-a saturat…de ea! Asta e singura explicatie pe care o gasesc/gandesc acum. Nu e bine sa te rezumi la o singura persoana. Iti ocupa toate gandurile…doar ea. Nu ai nevoie doar de o persoana. Ai nevoie de mai multe ca sa poti vedea altfel lucrurile. Te complici atunci cand te opresti doar la un om. Nu mai vezi lucrurile din afara. Si daca nu mai vezi totul obiectiv suferi. Tinzi sa complici totul. Nu persoana care iti ocupa gandurile complica totul. Tu le complici, singur/a.

Nu poti sa vii sa vorbesti cu mine ca si cum pana acum doar asta  a fost. Si sa pleci sarutandu-ma ca si cum ar fi fost mai mult. Nu pot sa ma mint ca m-am revoltat si ti-am strigat in fata ca nu e ok ca iti pasa mai mult. De fapt, tie nu iti pasa si eu nu stiu daca de fapt imi pasa. Eu doar m-am oprit la tine pentru ca nu am alta optiune acum si gandurile mele mi le ocupi tu.

Mi-am construit niste ziduri. Este…eram foarte singura intre zidurile mele, dar macar eram in siguranta. Ma rog pe mine sa nu mi le distrug. Nu te condamn pe tine!!! Chiar nu!!! Daca zidurile se naruie, sau s-au naruit deja, nu te condam pe tine, e numai vina mea. Eu le-am construit, eu le distrug. E vina mea ca m-am oprit la tine, e vina mea ca esti singura mea optiune. Mi-e frica…nu mi-e frica de moarte, nu mi-e frica de..nimic. Mi-e frica sa nu sufar. Mi-e frica sa nu imi provoc singura frica.  Nu as avea pe cine sa dau vina…

S-au schimbat atatea…si e firesc! Sau poate nu s-a schimbat nimic in jur, doar eu m-am schimbat. Mi s-au inselat asteptarile in atatea privinte, de atatea ori incat, in mod normal, nu m-ar mai afecta nimic. Dar de data asta nu mai inteleg nimic. Pleci si imi dai mesaj ca NU SUNT EU DATOARE, TU IMI ESTI DATOR? De ce? Era mai bine sa nu mai spui nimic…

Nu mai inteleg nimic pentru ca singura, in mintea mea, am complicat lucrurile. Undeva, e o speranta mica, ca poate nu doar eu am complicat lucruile si ca poate si tu le complici. Mi-as dori sa fie asa, dar nu e prima data cand imi doresc ceva si…doar imi doresc. Asa ca incerc cat pot de mult sa nu mai sper la nimic! Sa nu ma mai astept la nimic!

Nu stiu de ce sunt asa uimita…nu e prima data cand vii si pleci asa…doar ca de data asta aveam alte asteptari…

In momentul asta sunt exact ce urasc mai mult: o femeie care abereaza pe tema sentimentelor ei despre un cretin care probabil nu da doi bani pe ea. Dar ea isi plange oful aiurea…patetic! Penibil! Hai sa bocim in pumni despre ceva patetic!…

Nu vreau sa fiu inteleasa gresit…nu am nimic cu femeile care sufera pentru asta, doar ca…mi se pare ca viata e mai grea de atat. Viata se rezuma la mai mult de atat. Viata mea mi-a aratat ca sunt obstacole mult mai importante decat ca nu te iubeste X sau Y. Am invatat sa refuz sa ma lovesc de iubire, dragoste, etc… Ciudat e ca uneori ma opintesc si eu de chestia asta…Imi revin repede. De obicei a doua zi.

”Nu ramai datoare. Sunt eu dator. Si RAAAAU DE TOT!

Adica?

Eeeee. Esti o prietena adevarata

Eu asa sper…nu imi iese intotdeauna dar…totusi nu inteleg de ce esti dator 🙂

Pentru ca esti intelegatoare:)

N-am de ce sa nu fiu, daca ma intelgi…:))

Da”