Cred…

Oamenii inca mai cred…

Ieri am fost la biserica. Nu sunt credincioasa fanatica, nici macar o credincioasa de rand. Cred ca exista o Divinitate, oricum ar numi-o fiecare om din lumea asta. Nu cred ca trebuie sa te inchini la fiecare 5 minute, sa faci matanii si mai ales nu cred in iertarea platita. Cred ca Divinitatea exista in fiecare din noi.

Cand am intrat in curtea bisericii, m-am oprit brusc. O multime de oameni, cozi la icoane. Oameni saraci, oameni simpli, copii, tineri, batrani. Expresia de pe fetele lor era aceeasi. Capete plecate si rugi inaltate la ceruri, lacrimi in fata icoanelor si lumanari aprinse.

Cati dintre noi sunt la fel de sceptici ca mine? Sau cate grame de ateism trebuie sa ai in sange incat sa te uimeasca faptul ca oamenii inca mai cred?! Oare toti si-au intors fata catre Divinitate ca o ultima sansa pe care nu vor sa o rateze? Sau asta este ultima lor speranta? Nu stiu de ce fac separatie intre mine si ei. Fac parte din aceeasi gloata, din acelasi furnicar mecanic pe care il vad in jurul meu in fiecare zi.

Poate ca, credinta lor e credinta adevarata si poate eu sunt pacatoasa. Poate o sa ajung si eu la concluzia lor vreodata in viata. Si eu cred, dar probabil ochii mintii mele distorsioneaza acele ”adevaruri” bisericesti.

Dar ei tousi cred…